Arhive categorie: Editoriale

Aici (nu mai e) Radio Prompt

02 Luni aug. 2010

Posted by in Editoriale

≈ 8 comentarii

Etichete

, , , , , , , , , , , ,

O dispariţie care a trecut aproape neobservată. De o lună de zile Radio Prompt Beiuş nu mai există. Cei care îşi ţineau radiourile pe 96,4 FM au avut surpriza, într-o dimineaţă, să nu-l mai găsească. Postul, deţinut de Media Sud Craiova (compania fraţilor Păunescu), dădea semne de oboseală financiară de ceva timp.

Hotărârea de desfiinţare exista de anul trecut, dar a fost amânată de dorinţa aproape nebunească a unui angajat de a-l salva. Traian Luscan, fost redactor şef, a semnat un contract de administrare prin care îşi lua angajamentul ca până la sfârşitul anului 2009 să reducă la zero pierderile. Nu a reuşit, deşi încasările din publicitate au crescut considerabil, conform spuselor sale. Astfel, finalul n-a mai putut fi evitat – studioul a fost dezafectat, iar licenţa predată la CNA. Patronii nu au vrut să vândă societatea, nici s-o cesioneze. Cam aceasta ar fi povestea foarte pe scurt.

citeşte mai departe

Patriotismul, un sentiment inventat

18 Duminică iul. 2010

Posted by in Editoriale

≈ 2 comentarii

Etichete

,

Sursă foto: http://www.meme.ro

Ţara mea mi-a spus odată că trebuie să o iubesc şi să o apăr chiar cu preţul vieţii. Că indivizibilitatea şi neatârnarea ei depind în mod clar de mine şi că, aşa cum o apăr eu, o să mă apere şi ea pe mine. M-am făcut că nu înţeleg. Atunci, ţara mea s-a oprit din mersul ei înainte, m-a luat pe genunchi şi mi-a explicat mai pe îndelete. Mi-a povestit despre Decebal, Ştefan ce Mare, Mihai Viteazu, Tudor Vladimirescu şi Avram Iancu şi despre toate isprăvile pe care le-au făcut ei. Domnii aceştia, iuţi la mânie, au pus mâna pe arme şi au ucis aprig în stânga şi în dreapta, terminându-i pe toţi cei care vroiau un extras de C.F. din pământul sfânt al ţării. Au fost atât de viteji încât au ajuns în cărţile de istorie, de unde toată lumea a aflat de ei. Şi că eu trebuie să le urmez exemplul.

citeşte mai departe

Jesus Christ Megastar

14 Miercuri iul. 2010

Posted by in Editoriale

≈ Scrie un comentariu

Etichete

, , ,

O domnişoară pe care o cunosc încearcă zadarnic să nu se mai uite la Megastar. Îşi recunoaşte viciul cu candoare şi culpabilitate, ca un om slab şi parţial resemnat. O doare faptul că niciodată părerile ei nu coincid cu cele ale juriului. Plânge în taină împreună cu candidaţii nedreptăţiţi şi marcaţi pe viaţă. Apoi se jură că nu se mai uită niciodată, chiar de-o fi foc. Dar jurământul expiră în prag de ediţie nouă şi legătura viciată continuă. Asemenea ei, sunt mulţi alţii, prea preocupaţi de propriul divertisment ca să observe esenţialul.

Megastar nu este un concurs muzical! Megastar este un show de divertisment, care foloseşte muzica doar ca pretext. Megastar nu îşi propune să lanseze hituri sau vedete, dar, dacă se întâmplă asta, nu se opune. Vrea doar să facă show, uneori cu orice preţ, pentru a-şi obţine scopul principal: sfânta audienţa. Cea care plânge, suferă, se bucură, comentează, fredonează, mai şi râde uneori, dar înghite publicitate din orice poziţie.

Delictul cel mai grav este că Megastar îi învaţă pe oameni că doar locul 1 contează. Îi poleieşte cu aur pe câştigători şi îi distruge pe cei de la locul 2 în jos. Clasamentul concursului are un singur loc – primul. În rest există doar loseri. Efectul pe termen lung poate fi devastator. Copiii nu se vor mai apuca de cântat din drag de muzică, ci doar pentru a ajunge pe locul 1, asumându-şi din start riscul eşecului. Un eşec care începe chiar de la locul 2.

Titlul emisiunii este la fel de umflat cu pompa precum aspiraţiile participanţilor. Nu era suficient cuvântul „star”. Trebuia să se exagereze şi s-a ajuns la „Megastar”. Urmează, logic, „Ultra-Megastar”, „Hyper-Megastar” şi, atunci când audienţa emisiunii va atinge valori minime, se va scoate din joben denumirea supremă: „Ultra-Mega-Hyper-Super-Megastar”. Să auzi acolo hituri!

(7 seri, 26 august 2008)

Asta-i viaţa!

09 Vineri iul. 2010

Posted by in Editoriale

≈ 2 comentarii

Etichete

, ,

Expresia „Asta-i viaţa”, din care Voltaj a făcut hit copiind şi expresia şi melodia, o aud foarte des. E un fel de concluzie inteligentă, o replică supremă, un punct pus unei discuţii, o expresie universală care se potriveşte la orice, oricând. „Asta-i viaţa!” spune cel care tocmai şi-a pierdut iubita. „Asta-i viaţa!” spune omul care trebuie să se împace cu plecarea definitivă a cuiva drag. „Asta-i viaţa!” sună bine şi atunci când primeşti carnetul de şomaj. La fel şi atunci când nu mai ştii ce să răspunzi. Arunci un „Asta-i viaţa!” şi te-ai scos. Tu ai avut ultimul cuvânt.

Continuă lectura →

Libertatea de a alege Libertatea

02 Vineri iul. 2010

Posted by in Editoriale

≈ 2 comentarii

Etichete

, , , , ,

Cinema Libertatea: Sala B se întoarce

Aseară am fost la Cinema Libertatea să văd documentarul lui Alexandru Solomon Kapitalism – Reţeta noastră secretă. Nu despre film vreau să vorbesc, ci despre Cinema Libertatea. Nu mai ţin minte de când n-am mai intrat în clădirea transformată acum în salon de jocuri. Am avut un fior la revedere, o combinaţie între nostalgie şi regret. Nostalgie pentru vremurile în care filiala RADEF Româniafilm era condusă de Gelu Barna, perioadă în care instituţia era înfloritoare, şi regret pentru modul în care filmul a fost izgonit din clădire (după ce, mai întâi, a fost izgonit directorul).

Şi totuşi, filmul încearcă să se întoarcă în complexul Libertatea. Preluată de o firmă privată, Sala B arată surprinzător de bine. Are fotolii spaţioase şi măsuţe. Rândurile sunt aerisite. Nu-ţi suflă nimeni în ceafă şi nu îl deranjezi pe cel din faţa ta dacă strănuţi. Din acest punct de vedere, diferenţa faţă de sălile Hollywood Multiplex este ca diferenţa dintre clasa business şi clasa economy din avioane. Sala are şi instalaţie dolby surround, dar care nu a funcţionat la filmul pe care l-am văzut. Cu siguranţă sunetul documentarului nu a fost înregistrat în dolby.

Drama serii a fost că în sală eram doar 7 spectatori. Nu mă apuc să analizez cauzele, care sunt mai multe. Vreau doar să vă trag niţel de mânecă şi să vă spun că filmul încearcă să reînvie la Cinema Libertatea. Are nevoie doar de cinefili buni, pentru că filmele din program sunt şi ele bune. Ar fi păcat ca lenea de a ieşi din casă pentru a vedea un film european sau un film de artă să compromită încă o şansă culturală pentru Oradea.

Lucian Cremeneanu

Uniune serioasă cumpăr fidelitate

28 Miercuri apr. 2010

Posted by in Editoriale

≈ Scrie un comentariu

Etichete

, , , ,

Când nu va mai plăti pentru zâmbete, UE va fi părăsită.

Mulţi dintre românii care trăiesc şi muncesc departe de România nu-şi iubesc ţările adoptive. Unii chiar le urăsc. Nu se înnebunesc nici după localnici, pe care îi consideră aşa şi pe dincolo. Au un dor permanent de plaiurile natale şi abia aşteaptă să scape de „străinătatea cea urâtă ca moartea”. Străinătate în care au plecat de bună voie.

Atunci când i-a picat fisa că muncitorii din est pot face performanţă pe bani puţini, Uniunea Europeană nu s-a gândit că dragostea auto-strămutaţilor nu va fi inclusă în preţ. La primul cutremur serios, românul, bulgarul şi polonezul vor scuipa în urmă şi vor pleca acasă, să-şi numere teancurile de euro trimise deja prin Western Union. Nimeni din Comisia Europeană nu a citit „Noi vrem pământ” sau „Ion”, ca să înţeleagă de ce românul se leagă foarte greu de altă glie.

Una din dramele Uniunii Europene este că nu creează fidelitate. E ca o amantă bună în vremuri bune. Cum apar baiurile, cei care mai ieri îi faceau curte încetează să-i mai răspundă la telefon. Aplecaţi să-i spălăm gleznele, recunoscători că ne-a lăsat să umblăm dezlegaţi prin Europa, nu i-am văzut Uniunii călcâiele vulnerabile. Lipsa de fidelitate a celor adunaţi cu forţa banului e unul dintre ele.

Când nu va mai plăti pentru zâmbete, UE va fi părăsită. Doar sufleteşte, pentru că fizic n-o vom putea părăsi. Vom divorţa, dar vom dormi în continuare în acelaşi pat cu ea, ca într-o uniune împotriva naturii. Şi vom visa în continuare la alte continente. Oare cât plăteşte America?

(Revista Pro Polis, 31 ianuarie 2009)

Şansa Oradiei

23 Vineri apr. 2010

Posted by in Editoriale

≈ Scrie un comentariu

Etichete

, , , , , ,

În seara de 22 noiembrie, în vreme ce la noi se deschideau urnele, grupul islandez Mezzoforte cânta la Budapesta. A doua zi, dis-de-dimineaţă, membrii grupului s-au urcat în maşină şi au plecat spre Oradea, pentru concertul de la Filarmonica de Stat. Au făcut exact traseul invers pe care îl facem noi de 20 de ani, pentru a vedea concerte mari şi bune.

Muzica a început să vină la noi. E fascinant să ieşi din casă, să mergi 10-15 minute şi să vezi o trupă mare. Să nu mai călătoreşti ore în şir cu maşina sau avionul. Am trăit prima dată senzaţia asta anul trecut, când i-am văzut pe David Garfield & The Cats în Blue Monday. Dar, pentru ca muzica să vină în continuare la noi, trebuie să-i dăm bani. Iar la capitolul acesta intrăm într-un cerc vicios.

Trupa sau artistul are un onorariu, la care se adaugă transportul dus-întors, cazarea şi masa artiştilor, instalaţia de sunet şi lumini, chiria sălii şi promovarea evenimentului. Cu taxele către stat se ajunge la o sumă care nu poate fi recuperată doar din bilete. Ar rezulta un bilet prea scump, cu mult peste pragul psihologic dintr-un oraş de provincie.

Aici intră în ecuaţie sponsorii, fără de care, deocamdată, nu se poate aduce o trupă mare în Oradea. Astfel, biletul ajunge la o valoare acceptabilă. La Mezzoforte, spre exemplu, a costat 50 de lei (12 euro). Un preţ mic pentru o trupă atât de mare.

Avem o şansă. Suntem aproape de Budapesta, unde vine să cânte toată lumea bună. Cu negocieri abile, artiştii pot fi „agăţaţi” pentru o cântare la Oradea. Începutul a fost făcut deja. Trebuie doar ca noi să nu credem în actele de cultură gratuite şi să plătim bilet. Dacă nu exploatăm şansa asta, vor profita de ea Clujul, Timişoara sau Aradul.

P.S. Despre cele de mai sus am vorbit, pe scurt, în prezentarea concertului Mezzoforte. O fată care are blog, absolventă de jurnalism, a sintetizat magistral discursul meu într-o singură propoziţie: „Concertul a fost prezentat, cu tot cu bâlbe, de Lucian Cremeneanu.” E vreun mogul care vrea s-o cumpere?