E greu să te gândeşti la Alexandru Andrieş la modul nestatistic. Cel mai prolific compozitor şi interpret din România scrie melodii întruna. A avut an în care a scos şi trei albume. Eu, unul, am renunţat să le mai ţin socoteala, deşi le ascult cu mare plăcere şi atenţie. I s-a întâmplat chiar să uite de unele discuri lansate. Cu toate acestea, publicul i le-a primit pe toate, iar critici negative n-a prea avut. Deci, care e faza cu Andrieş?
„Unbelievable!” spune patronul-sunetist, strângându-i mâna unui Garfield obosit şi transpirat. „Best show ever!” zice toboşarul-percuţionist al trupei de deschidere. Concertul s-a terminat, dar superlativele nu mai contenesc. Jumătate din public îşi face poze cu străinii, care sunt foarte prietenoşi cu noi, băştinaşii. Ne comportăm ca nişte primitivi care, după ce i-a călcat o maşină de muzică, îşi cer scuze şi îl laudă pe şofer. Bull shit! Aşa se cântă, oameni buni! Diferenţa trebuia sesizată de la început: cântarea de club e una, concertul e alta. Iar David Garfield & The Cats au avut concert în Blue Monday.
Răbdarea s-a terminat. Urlăm ca apucaţii. Iar când piesa de deschidere e de pe albumul din 1984, e clar că o să asistăm la o cântare de plăcere, nu „pe interes”. Cele mai sincere şi gustate concerte sunt acelea care nu promovează materiale discografice noi. Dacă trupa nu face turneul în anul lansării celui mai nou LP, „best of”-ul live e asigurat. Ai senzaţia că telecomanda e la tine şi că asculţi doar ce vrei. Muzicienii ştiu asta.
Iron Maiden a făcut la Bucureşti exact ce au făcut şi The Rolling Stones, anul trecut, şi Metallica, acum două săptămâni: ne-a dat tot ce a făcut mai bun, fără să ne trimită mai apoi la magazinul de muzică. Şi-a adus propriul omagiu anilor ’80, dovedind că o călătorie în timp nu este neapărat unidirecţională. Dintr-un anumit punct de vedere a fost şi un concert-scuză pentru simulacrul de acum 13 ani*, când au încercat să demonstreze că se poate Maiden şi fără Bruce Dickinson. Din fericire, n-au convins pe nimeni.
În ’95, trupa Rednex a cântat în premieră la Bucureşti, cu Culture Beat în deschidere. Nu mă omoram după muzica lor, deşi îi difuzam des la radio. M-am dus la concert doar pentru că am primit acreditare de presă ca reprezentant al Radio Sonvest Oradea. Ambele trupe erau în perioada de glorie, astfel că Sala Polivalentă din Bucureşti, un București sărac în concerte la acea vreme, a fost aproape plină.
La finalul recitalului Culture Beat, am reuşit să mă strecor în culise. I-am arătat unui paznic acreditarea de presă, iar omul, profund impresionat, m-a lăsat să trec. Am ajuns încetișor până la culoarul care duce la vestiare. Acolo, cine credeţi că stătea la o bere şi o ţigară? Însuşi grupul Rednex. M-am apropiat de ei şi i-am salutat. Suedezii mi-au răspuns foarte prietenoşi, complet lipsiţi de infatuare, poate din cauză că erau puţin cam chercheliţi.
Din fericire pentru cele ce aveau să urmeze, am pornit discret reportofonul pe care îl ţineam în mână. În secunda următoare, unul dintre trupeți s-a aplecat să se uite la acreditarea de presă ce-mi atârna de gât:
N-am putut să merg la Sonisphere în weekendul trecut. N-am văzut Megadeth. N-am văzut Anthrax. N-am văzut Rammstein. Am ratat a treia întâlnire cu Metallica. Dar mi-am adus aminte de concertul lor de acum doi ani, tot de la Bucureşti. Iată cronica de atunci.
Prima mea întâlnire cu Metallica a avut loc în 1991, exact când începea să devină o trupă clasică – deschidea pentru AC DC la Monsters of Rock şi lansa The Black Album. La 6173 de zile de la acel moment, aşteptând începutul concertului de la Bucureşti alături de 24.000 de pelerini (purtam pelerine de ploaie, din cauză că a plouat continuu de la deschiderea porţilor stadionului până la bis), am simţit că bucuria revederii se transformă în emoţie. Dar primele acorduri din Creeping death mi-au spulberat temerile că amintirile fantastice de acum 17 ani mi s-ar putea ciobi.
Joe Balogh & Friends în concert la Queens's Music Pub (Joe Balogh, Marius Pop, Alex Szüsz, Bader Oliver, Gaspar Sandor Robert)
Au început cântările în Queen’s Music Pub de pe strada Primăriei. Vineri, 25 iunie 2010, a avut loc testarea pe oameni, cu un concert Joe Balogh & Friends. Cine erau prietenii lui Joe? Pe lângă cei din fotografia de mai sus, au mai fost Bravo, Estrada, David Villa, Iniesta şi Torres, care alergau pe ecrane şi plasme, în meciul Spania – Chile (2-1). Cu toate acestea, microbiştii şi jazziştii au coexistat într-o atmosferă de fair-play deplin.
Marian "Mac" Aciobăniţei, Mike Godoroja, Vali Vătuiu, Marius Mihalache, Ian Chepa
Când am ajuns la Louis Cafe, localul era deja plin, iar trupa pregătea playlist-ul pe terasă. L-am felicitat pe Mihai Godoroja pentru emisiunea „Unora le place…”, realizată împreună cu Florian Lungu, la TVR2, în care a fost invitată Aura Urziceanu. Mi-a dezvăluit că următoarea ediţie va fi numai cu şi despre toboşari. Apropo de asta, le-am spus artiştilor un banc auzit recent de la un bun prieten: „Ce e mai plictisitor decât un solo de chitara de 15 minute? Un solo de 15 minute de tobe”. O oră mai târziu, tobarul avea să mă contrazică cu un solo de mare priză la public.