O domnişoară pe care o cunosc încearcă zadarnic să nu se mai uite la Megastar. Îşi recunoaşte viciul cu candoare şi culpabilitate, ca un om slab şi parţial resemnat. O doare faptul că niciodată părerile ei nu coincid cu cele ale juriului. Plânge în taină împreună cu candidaţii nedreptăţiţi şi marcaţi pe viaţă. Apoi se jură că nu se mai uită niciodată, chiar de-o fi foc. Dar jurământul expiră în prag de ediţie nouă şi legătura viciată continuă. Asemenea ei, sunt mulţi alţii, prea preocupaţi de propriul divertisment ca să observe esenţialul.

Megastar nu este un concurs muzical! Megastar este un show de divertisment, care foloseşte muzica doar ca pretext. Megastar nu îşi propune să lanseze hituri sau vedete, dar, dacă se întâmplă asta, nu se opune. Vrea doar să facă show, uneori cu orice preţ, pentru a-şi obţine scopul principal: sfânta audienţa. Cea care plânge, suferă, se bucură, comentează, fredonează, mai şi râde uneori, dar înghite publicitate din orice poziţie.

Delictul cel mai grav este că Megastar îi învaţă pe oameni că doar locul 1 contează. Îi poleieşte cu aur pe câştigători şi îi distruge pe cei de la locul 2 în jos. Clasamentul concursului are un singur loc – primul. În rest există doar loseri. Efectul pe termen lung poate fi devastator. Copiii nu se vor mai apuca de cântat din drag de muzică, ci doar pentru a ajunge pe locul 1, asumându-şi din start riscul eşecului. Un eşec care începe chiar de la locul 2.

Titlul emisiunii este la fel de umflat cu pompa precum aspiraţiile participanţilor. Nu era suficient cuvântul „star”. Trebuia să se exagereze şi s-a ajuns la „Megastar”. Urmează, logic, „Ultra-Megastar”, „Hyper-Megastar” şi, atunci când audienţa emisiunii va atinge valori minime, se va scoate din joben denumirea supremă: „Ultra-Mega-Hyper-Super-Megastar”. Să auzi acolo hituri!

(7 seri, 26 august 2008)