Jesus Christ Megastar

Etichete

, , ,

O domnişoară pe care o cunosc încearcă zadarnic să nu se mai uite la Megastar. Îşi recunoaşte viciul cu candoare şi culpabilitate, ca un om slab şi parţial resemnat. O doare faptul că niciodată părerile ei nu coincid cu cele ale juriului. Plânge în taină împreună cu candidaţii nedreptăţiţi şi marcaţi pe viaţă. Apoi se jură că nu se mai uită niciodată, chiar de-o fi foc. Dar jurământul expiră în prag de ediţie nouă şi legătura viciată continuă. Asemenea ei, sunt mulţi alţii, prea preocupaţi de propriul divertisment ca să observe esenţialul.

Megastar nu este un concurs muzical! Megastar este un show de divertisment, care foloseşte muzica doar ca pretext. Megastar nu îşi propune să lanseze hituri sau vedete, dar, dacă se întâmplă asta, nu se opune. Vrea doar să facă show, uneori cu orice preţ, pentru a-şi obţine scopul principal: sfânta audienţa. Cea care plânge, suferă, se bucură, comentează, fredonează, mai şi râde uneori, dar înghite publicitate din orice poziţie.

Delictul cel mai grav este că Megastar îi învaţă pe oameni că doar locul 1 contează. Îi poleieşte cu aur pe câştigători şi îi distruge pe cei de la locul 2 în jos. Clasamentul concursului are un singur loc – primul. În rest există doar loseri. Efectul pe termen lung poate fi devastator. Copiii nu se vor mai apuca de cântat din drag de muzică, ci doar pentru a ajunge pe locul 1, asumându-şi din start riscul eşecului. Un eşec care începe chiar de la locul 2.

Titlul emisiunii este la fel de umflat cu pompa precum aspiraţiile participanţilor. Nu era suficient cuvântul „star”. Trebuia să se exagereze şi s-a ajuns la „Megastar”. Urmează, logic, „Ultra-Megastar”, „Hyper-Megastar” şi, atunci când audienţa emisiunii va atinge valori minime, se va scoate din joben denumirea supremă: „Ultra-Mega-Hyper-Super-Megastar”. Să auzi acolo hituri!

(7 seri, 26 august 2008)

Degustător de Oprişor

Etichete

, , ,

Cabernetul de la Crama Oprişor este ambalat într-o sticlă ce cântăreşte 1300 de grame (goală) şi care dă mereu impresia că mai are vin în interior. Pe eticheta e un nud de femeie. Sticla, care te duce cu gândul la o sticlă de parfum gigantică, e ambalată într-o cutie alături de alte şase fotografii nud alb negru. La final, sticla rămâne ca nudul – goală.

Vineri, 9 iulie 2010, la Enoteca Millesime din Oradea, Crama Oprişor a prezentat gama Erotikon. Oamenii cramei au gândit totul, de la strugure până la etichetă. În merlot s-a simţit gustul de prună uscată. Shirazul, nefiltrat, cu depuneri ciocolată amăruie şi cafea proaspăt măcinată, este un vin agresiv „păzit” de cel mai lung dop – 55 mm. Iar cabernetul sauvignon, cu tanini agresivi, în care gustul de mure şi coacăze era la el acasă, este considerat printre cele mai bune din România. Pe lângă toate acestea, etichetele au fost realizate de artişti.

Degustarea pentru membri, nemembri şi viitori membri ai Enotecii Millesime, unde funcţionează Centrul de cultură şi civilizaţie a vinului, a fost o nesperată premieră – unele vinuri nu fuseseră lansate încă în România.

Lucian Cremeneanu

Această prezentare necesită JavaScript.

David Garfield & The Cats – Lecţia de muzică

Etichete

, , , , , , ,

Această prezentare necesită JavaScript.

„Unbelievable!” spune patronul-sunetist, strângându-i mâna unui Garfield obosit şi transpirat. „Best show ever!” zice toboşarul-percuţionist al trupei de deschidere. Concertul s-a terminat, dar superlativele nu mai contenesc. Jumătate din public îşi face poze cu străinii, care sunt foarte prietenoşi cu noi, băştinaşii. Ne comportăm ca nişte primitivi care, după ce i-a călcat o maşină de muzică, îşi cer scuze şi îl laudă pe şofer. Bull shit! Aşa se cântă, oameni buni! Diferenţa trebuia sesizată de la început: cântarea de club e una, concertul e alta. Iar David Garfield & The Cats au avut concert în Blue Monday.

Continuă lectura

Iron Maiden. Somewhere back in Romania

Etichete

, ,

Răbdarea s-a terminat. Urlăm ca apucaţii. Iar când piesa de deschidere e de pe albumul din 1984, e clar că o să asistăm la o cântare de plăcere, nu „pe interes”. Cele mai sincere şi gustate concerte sunt acelea care nu promovează materiale discografice noi. Dacă trupa nu face turneul în anul lansării celui mai nou LP, „best of”-ul live e asigurat. Ai senzaţia că telecomanda e la tine şi că asculţi doar ce vrei. Muzicienii ştiu asta.

Iron Maiden a făcut la Bucureşti exact ce au făcut şi The Rolling Stones, anul trecut, şi Metallica, acum două săptămâni: ne-a dat tot ce a făcut mai bun, fără să ne trimită mai apoi la magazinul de muzică. Şi-a adus propriul omagiu anilor ’80, dovedind că o călătorie în timp nu este neapărat unidirecţională. Dintr-un anumit punct de vedere a fost şi un concert-scuză pentru simulacrul de acum 13 ani*, când au încercat să demonstreze că se poate Maiden şi fără Bruce Dickinson. Din fericire, n-au convins pe nimeni.

citeşte mai departe

Asta-i viaţa!

Etichete

, ,

Expresia „Asta-i viaţa”, din care Voltaj a făcut hit copiind şi expresia şi melodia, o aud foarte des. E un fel de concluzie inteligentă, o replică supremă, un punct pus unei discuţii, o expresie universală care se potriveşte la orice, oricând. „Asta-i viaţa!” spune cel care tocmai şi-a pierdut iubita. „Asta-i viaţa!” spune omul care trebuie să se împace cu plecarea definitivă a cuiva drag. „Asta-i viaţa!” sună bine şi atunci când primeşti carnetul de şomaj. La fel şi atunci când nu mai ştii ce să răspunzi. Arunci un „Asta-i viaţa!” şi te-ai scos. Tu ai avut ultimul cuvânt.

Continuă lectura

Omul care nu credea în eclipsă

Etichete

, , , , , ,

În timpul eclipsei din 1999 mă aflam în concediu la Arieşeni. Mega-evenimentul m-a găsit pregătit, cu ochelari de eclipsă şi un fior de emoţie. Dar vremea n-a ţinut cu noi. Deşi în zilele de dinainte a fost tot timpul soare şi senin, în ziua eclipsei a fost înnorat de dimineaţa până seara.

Aşa că ne-am postat în faţa singurului televizor din împrejurimi, care la rându-i era postat într-o bodegă arhiplină. Cu noroc am găsit şi loc la masă. Mi-am comandat o cafea şi o bere şi am început marea aşteptare.

Oamenii din bar erau jumătate turişti, jumătate localnici. Bineînţeles că toate discuţiile aveau ca subiect eclipsa şi fiecare încerca să exprime o părere cât mai personală sau o glumă cât mai originală.

La un metru de mine stătea un brav locuitor al Arieşeniului, pe la vreo 35-40 de ani, cu pălărie de paie învechită, haină ponosită, pantaloni găuriţi pe alocuri şi „adidaşi puma”. Îi completau imaginea un pahar de vodcă şi un pachet de Carpaţi fără filtru.

Continuă lectura

Filosofia gropii

Etichete

,

Foto: jurnalul.ro

Nu mai înjur când dau cu maşina în gropi. Am renunţat să-mi consum nervii, pentru că nu ajută la nimic. Groapa ştie să scoată din om tot ce e mai rău. Şi, decât să mă las stăpânit de ea, mai bine o ignor cu toate mecanismele răbdării mele şi cu toate mecanismele sistemului de direcţie.

Dacă aş fi statistician aş calcula câte pagube face o groapă, una oarecare, în toată existenţa ei. N-ar fi exclus să descopăr că groapa e un mecanism util economiei. Ea pune în mişcare oameni, afaceri şi bani.

Dacă aş fi specialist  psihologie (sau psihiatrie) aş vrea să determin ce cantitate de nervi şi frustrări creează o groapă în asfalt. Le-aş oferi o justificare parţială celor care coboară de la volan sub formă de pachet de nervi. Dacă aş fi cetăţean străin aş încerca să înţeleg de ce sunt în România atât de multe gropi. Aş fi tentat să cred că românilor le plac gropile şi că se simt bine în ele.

Continuă lectura